[Nettime-ro] Dan Perjovschi

["PAVILION [contemporary art & culture magazine]" <pavilion@pavilionmagazine.org>]

Un excelent interviu a lui Gabriela Adamesteanu cu Dan Perjovschi.  
Probabil cea mai pertinenta analiza a scenei romanesti de arta.



DAN PERJOVSCHI

Te faci auzit daca vorbesti o limba personala, dar inteligibila

Suntem toti cool si vrem cash



Draga Perjo, in ultimii ani cariera ta de artist international s-a  
consolidat. Spune-ne si cum arata acum scena de arta romaneasca ? S-a  
schimbat in acesti ani sau este aceeasi?

2007 a fost primul an in care am fost nevoit sa refuz proiecte  
interesante si sa aman sau sa renunt la expozitii promitatoare. Nu mai  
am timp pentru toti si pentru toate. Pentru ca am stat incuiat in  
propria tara aproape 30 de ani si pentru ca am visat cu disperare sa  
calatoresc si sa expun international, nu mi-am permis sa refuz pana  
acum mai nimic. N-am vrut sa fac nici ierarhii - cutare muzeu faimos  
mai important decat nu stiu ce spatiu non profit -, asa ca ani de zile  
m-am dus peste tot luptand sa mentin acelasi nivel calitativ,  
indiferent cat de cunoscut era sau nu locul unde expuneam. De anul  
trecut insa, nu mai fac fata... probabil asta inseamna cariera.

Dupa o intepenire in proiect cauzata de disparitia subita a banilor  
Soros si colapsul demersului neoortodox, scena de arta romaneasca a  
luat viteza, se agita, se screme, se structureaza. Exista un dinamism  
real si un numar de pozitii artistice noi. Din pacate, cultura e tot  
mai dominata de bani si de cariere. Suntem cool si vrem, toti, cash.  
Artistii debuteaza repede, expun international imediat si ajung fara  
mare experienta pe piata internationala. Se vorbeste despre o  
"renastere" a artei romanesti si cativa entuziasti topaie de fericire.  
Ceva se intampla, cateva succese individuale (artist, curator,  
galerie, revista) au dat o imagine colectiva pozitiva (ca la film),  
dar in realitate lucrurile stau prost... Si avem toate motivele sa ne  
cumparam de urgenta algocalmine.

Socoteala este simpla: o chirie in Bucuresti sau Cluj e de vreo 150 de  
euro pe luna, un spatiu de atelier 2-300. Viata pur si simplu te costa  
200, iar viata artistica inca vreo suta. Simplu spus, daca ai ceva de  
spus, ai nevoie de minimum 700 de euro pe luna.

Le-a trecut asta prin cap vreunui primar, ministru de cultura sau mare  
ganditor cultural? Teama mi-e ca nu. Lumea ne crede niste zarzavagii  
care venim pur si simplu cu rosiile la piata, putin le pasa cum si  
unde le-am crescut, cu ce apa le-am udat si cat soare ne-a batut in cap.

Scena romaneasca este plina de paradoxuri, de combinatii nefericite  
intre oameni care n-au nimic de spus si oameni care nu mai stiu sa  
taca, coabitari periculoase intre practici si idei contrare, autism  
critic mascat de existenta unor reviste de arta contemporana bine  
facute.

Muzeul National de Arta Contemporana (ctitorit de Adrian Nastase)  
detine 16.000 de metri patrati in Casa Poporului, jumatate din etajul  
3/4 de la Teatrul National, plus birourile si depozitele Artexpo si  
gestioneaza Sala Dalles (jumatate devenita nu se stie cum Libraria Noi  
si jumatate devenita stim noi cum Targ de Martisor).

Dupa acest mamut (care se smiorcaie constant ca n-are destui bani),  
urmatoarele spatii sunt ca dimensiune cat o batista. Cele mai dinamice  
batiste sunt galeriile private. Vreo 4 in Bucuresti, plus una la Cluj.

Nu exista polemica si nici competitie, pentru ca batistele private vor  
sa se puna bine cu mamutul de stat.

Nu mai exista spatii independente sau spatii conduse de artisti.  
Nimeni nu mai face arta pentru arta, toata lumea face arta ca sa  
obtina ceva. Nimeni nu mai are unde gresi. Trebuie sa apari pe scena  
gata format si bun de export. Vorbind de export, institutiile mai  
destepte, precum ICR, s-au prins cum sta treaba "afara": trimit tineri  
si ii sprijina pe artistii care au reusit prin forte proprii sa se  
impuna international, iar la "interior" baga bani in albumele  
profesorilor la academiile de arta, ca sa le mai calmeze din  
frustrari. La noi nu s-a schimbat, ca la voi, Istoria Artei. La noi  
tot Baba e cel mai mare artist contemporan... iar muzeele din Romania  
tot cu tablouri si bronzuri isi umplu spatiile de expozitie.



Zidul Berlinului a cazut pe toata lumea si competitia este globala



Si la noi este mai complicat, nu s-a schimbat Istoria Literaturii. In  
primul rand, abia incepem sa publicam afara si deocamdata sunt  
scriitori din mai multe generatii, cei mai tineri, care au carti  
contractate afara (Filip Florian, Cecilia Stefanescu, Florin  
Lazarescu), au in jur de 35 de ani. Sub varsta asta inca nu s-a mers  
si nu sunt multe capodopere scrise intre 1990 si 2007, vezi Bursele  
noastre, dar sunt scriitori care au dobandit vizibilitate  
internationala. Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici intra in generatia  
‘90. Norman Manea este un scriitor din generatia ‘60-’70, Cartarescu  
este optzecist, cu cariera de poet facuta in anii ‘80, Tepeneag a  
debutat cu Norman Manea, odata, Stelian Tanase, alt optzecist, are  
acum doua carti publicate in SUA. Trecem prin proba traducerii, nu  
putem fi evaluati fara ea, faptul ca esti tradus inseamna un succes,  
dar nu inseamna deloc ca esti neaparat mai bun decat altul care nu a  
avut sansa ta. Pentru ca, in ultima instanta, proba cartilor noastre  
se face in limba romana.

Sa revenim la scena de arta. Pentru ca studiile sunt un pic mai  
libere, iar studentii merg in burse sau schimba semestre afara, iar  
dupa ce termina fac mastere, doctorate sau castiga rezidente, au sansa  
sa vorbesca direct, ceea ce mie mi-a trebuit zece ani sa silabisesc.  
Foarte bine, excelent. Numai ca "limba asta" o mai vorbesc inca cateva  
sute de mii de artisti. Zidul din Berlin n-a cazut numai peste noi, a  
cazut pe toata lumea. Acum competitia este globala si te bati pentru  
un loc in nu stiu care bienala cu artisti tailandezi, irlandezi sau  
din Teheran (bineinteles, locul va fi ocupat de un chinez).

Nu te mai faci auzit decat daca vorbesti o limba personala, dar  
inteligibila. Poti reusi comercial, dar sa nu contezi istoric, sau  
poti face istorie si s-o duci relativ prost. Depinde ce vrei sau ce  
esti in stare. Multe sirene canta nonstop. Piata e in foame mare si,  
desi vegetariana, abia asteapta sa mestece "fresh flesh".

Generatia copy paste ia cu tupeu si din stanga, si din dreapta si  
habar n-are ce ia. Vad artisti care fac cu ingamfare o arta vestica la  
mana a treia. Dar vad si preocupari reale, solutii inteligente si  
incapatanari pozitive. Intr-un anume sens, tinerii au tot dreptul sa  
ne traga un sut in cur si sa-si croiasca scena cum li se potriveste  
mai bine. Sper ca ce este superficial si numai moda sa devina in scurt  
timp ceva profund si responsabil.

Cu ceva vreme in urma, un foarte tanar curator roman pornise un  
proiect numit Rebranding Romania. Se saturasera de babalaci si de  
succesele lor caraghioase. Voiau ceva diferit. Pe urma, UAP a ajuns cu  
un picior in groapa, neoortodocsii care te obligau sa ingenunchezi in  
fata tablourilor au disparut cu totul (ori s-au ascuns la Mogosoaia),  
arhanghelii artei video au facut burta, conservatorii s-au retras in  
academii, Balasa la Columbeanu. Scena a ramas libera si a fost ocupata  
cu entuziasm de o cultura life style cum n-a mai fost aici vreodata.

Romania artistica s-a rebranduit, dar nu e clar ca ce-a venit in loc  
ne place...



Nu investesti azi, nu ai performanta maine



Dar pe piata internationala? Cate nume sunt competitive? Cum se impaca  
cerinta Occidentului cu cea a Romaniei? Cum traiesc artistii? Cum  
rezista ca artisti?

Exista mai mult de 15 nume competitive formal si vreo 5 competitive  
conceptual. Revista de arta si teorie de arta Idea, de la Cluj, e  
competitiva, mai nou Vector, de la Iasi, sau Pavilion, de la  
Bucuresti. Pentru ca sunt facute cu pasiune, ca un mod de a fi, si nu  
neaparat ca o afacere, ele pot ignora piata si reclamele, castigand o  
libertate care in Occident este, daca nu imposibila, sigur  
improbabila. Proiectul Liei, CAA Arhiva de arta contemporana/centrul  
de analiza artei, e competitiv si arata cum se poate castiga  
individual independenta artistica si ce multe lucruri se pot face cu  
resurse limitate. De altfel, ea este des invitata de institutii  
occidentale sa faca prezentari si worshopuri in care sa-si  
raspandeasca know how-ul. Interesant! daca stai sa te gandesti, parca  
era invers, nu? Ei ne invatau pe noi.

A expune la Tate Modern a devenit ceva real si nu un vis. O bursa de  
cateva luni in Franta sau Germania este aproape la ordinea zilei.  
Artistii circula si participa international. Lucruri imposibile  
altadata.

Si Occidentul, si Romania vor noutate, adica consum. Mai des, mai  
mult. Romania nu are o piata care sa faca mai mult de 20 de artisti sa  
traiasca din arta. La acest nivel va fi facuta selectia. Nu exista  
programe interne, nu exista burse si nu exista colectionari destui. La  
un moment dat, cei care promit vor trebui sa si confirme. Unii pleaca  
afara si se pierd, altii raman aici si se pierd.

Din pacate, ca de obicei, locurile sunt ocupate de mediocri care,  
nefiind ocupati cu nimic, au timp sa comploteze si sa traga sfori.

Fie te duci in publicitate si-ti irosesti talentul pe pasta de dinti  
(si un stil de viata urban adictiv), fie te agati de universitatile de  
arta si iei culoarea profesorului caruia ii cari poseta, fie incerci  
sa te integrezi international si sa traiesti pe bani occidentali. Cum  
traiesc artistii? Pai cui ii pasa?

Nu aud vorbind decat de lipsa de investitie din sport. Nu vad  
construindu-se decat supermarketuri si zgarie-nori de firme, banci si  
statii de benzina.

Cate centre de arta contemporana a construit Romania in 17 ani? Cate  
ateliere de artist? Cate muzee? (fara alea din Casa Poporului?) Ce  
sala de expozitie noua a ramas in Sibiu in urma "Capitalei Culturale"?  
Cate galerii are al doilea oras al tarii, Constanta? (Iti spun eu,  
niciuna.) Cate galerii are Timisoara, cel mai cosmopolit oras din  
Romania? Una, poate doua...

La Cluj exista o revista, o galerie, un spatiu de arta digitala si un  
centru interdisciplinar si toata lumea crede ca e o revolutie!

In Berlin sunt 400 de galerii de arta, cel putin 40 de spatii  
independente si alternative si cam tot atatea institutii de arta  
contemporana de stat sau sprijinite de stat (muzee, kunstverein-uri,  
institute). E destul de clar.

Cum va trai artistul roman (ramas acasa)?

Se va prostitua intelectual, cum o fac marii actori ai generatiei de  
aur, recomandandu-ne nu stiu ce fel de salam, vor picta casele noilor  
imbogatiti si le vor sculpta fantani arteziene in curte, cum odinioara  
alti artisti le faceau pe alea de pe Bulevardul Victoriei Socialismului.

Sau poate nu.

Nu ii ajuta nimeni?

Cei mai hotarati se ajuta singuri, de aia exista 3 reviste de arta de  
calitate in tara asta, toate facute de artisti, si nu de responsabili  
culturali, sau 3 bienale de arta, toate remarcabile si toate facute de  
artisti, si nu de politruci culturali. Dar nu este vorba ca cineva sa  
ajute pe cineva. E vorba ca un sistem sa-si identifice valorile si  
interesele culturale. Spiritul unei tari este dat de marea performanta  
(artistica, medicala, sportiva, economica, sociala). Nu investesti  
azi, nu ai performanta maine.

Artistii nu sunt niste neputinciosi pe care-i asisti sa treaca strada.  
Sunt niste intreprinzatori incapatanati si energici. Le-ar trebui un  
minimum de conditii si de logica, un sistem legislativ amical si s-ar  
descurca singuri.

Singura institutie de stat mai inteleapta este ICR, care are prin  
cateva antene din strainatate o prestatie remarcabila. Exista de vreo  
doi-trei ani vointa si ceva viziune si deja se vede si deja se aude.  
Spre lauda ICR, nu exista eveniment romanesc international important  
fara logoul ICR.

Exista AFCN, un Fond National esential, dar care este inca incurcat in  
propria legislatie... Legile romanesti pleaca de la premiza ca un  
creator este un infractor potential.

Nu exista granturi individuale (ia stai anul asta si picteaza, fa un  
film, scrie o carte, te platim noi), nu exista rezidente artistice la  
noi (in care sa vina artisti straini cu idei si viziuni diferite), nu  
ii trimitem pe artistii nostri in rezidente straine (ca sa se intoarca  
cu idei si viziuni diferite).

Stam frumos in cloaca noastra si asteptam sa aiba careva succes  
individual, ca sa putem pe urma sa ne laudam colectiv.

Exista cateva galerii, dar care au grija de cativa artisti. De restul  
cui ii pasa? Cica daca sunt buni sa vanda! Unde sa vanda? In tara unde  
varful aprecierii estetice oficiale e teapa lui Ghildus? In care  
educatia vizuala o fac reclamele pe strada si pompierismele TV? Un  
kilometru de autostrada face cat tot bugetul pe arte vizuale (muzee,  
personal, artisti, culori, pensule, galerii) dintr-un an in Romania.

Iar e clar.



Viata de artisti in tranzitie



Privind in urma, cum te-ai descurcat?

Am prins deschiderile spre Vest de la inceputul, mijlocul si sfarsitul  
anilor ’90, dar nu m-am intepenit in ele. Titlul expozitiei mele la  
Kunsthalle Basel era I am not exotic, I am exhausted (Nu sunt exotic,  
sunt doar epuizat) si toata lumea de oriunde ar fi se identifica cu  
titlul asta. Asta am reusit in 17 ani, sa vorbesc o limba  
internationala cu gramatica romaneasca.

Am muncit de m-am tampit si am pus totul pe o carte. Toata energia si  
toti banii au fost reinvestiti in arta. Si familia am reinvestit-o in  
arta. Am decis sa nu avem copii (si sa nu crezi ca a fost sau este o  
decizie usoara), ne-am taiat toate poftele si am limitat toate  
excesele (in afara de ala de-a cumpara carti, apropo, ai vazut ce  
rapid au disparut bibliotecile din casele clasei de mijloc, nu se mai  
poarta), adica ne-am lasat de fumat si de carne de porc, ca de baut  
oricum nu beam. Ne-am lasat de moda, de petreceri si cluburi. Facem si  
traim arta. Pare plictistor, dar nu e.

Ne sculam dimineata in splendidul nostru apartament de doua camere  
confort doi din Rahova si stam amandoi la o cafea discutand despre  
starea artei mondiale. Cand ma uit la ceas e deja amiaza si nu mai are  
rost sa ies in oras, ca partea cea mai misto a zilei s-a consumat  
deja. Uite-asa ne-am descurcat, unul sprijinindu-l pe altul.

Am avut noroc, dar am si facut o arta real contemporana. Am atras  
anumiti curatori si anumite institutii care m-au promovat constant.  
Kristine Stiles, curatoarea primei noastre retrospective, intamplata  
extraordinar pe bani grei, americani, intr-un muzeu greu, american (ca  
alea romanesti au alte urgente), ne cunoaste si scrie constant despre  
noi din 1991.

Cand ne-am vazut lucrarile impreuna pentru prima data (si noi, si mai  
vechi, si ale Liei, si ale mele), documentatiile unor performante  
interzise inainte de 1989, primele instalatii impreuna cu ultimele  
proiecte, primele desene cu ultimele desene, cand am vazut 20 de ani  
de arta intr-o singura mare incapere, a fost ceva extraordinar. Am  
avut revelatia ca a meritat.

Apropo, am expus si colectia integrala a revistei 22. Din 1991, de  
cand lucrez acolo saptamana de saptamana, am strans un metru cub de  
desene.

Interesanta sculptura!



Merg prin lume desenand-o



Sa vorbim despre tine in 2007. Ai fost mult plecat, ai expus la cel  
mai important muzeu de arta contemporana din lume, MoMA din New York,  
si la cea mai mare si mai cunoscuta bienala de arta, Bienala de la  
Venetia. Ce consideri mai semnificativ, mai important? Dar in 2008 ce  
te asteapta?

Uite, iti raspund la intrebare dintr-un hotel din Sydney, de unde vad  
spatiile Bienalei unde expun la vara. La Sydney am venit din New York  
si maine plec la Berlin. Asta mi se pare semnificativ: lumea a devenit  
mai mica si mai usor de atins.

Da, am ajuns catarat pe zid la MoMA cu toata lumea (ce faci acolo  
chiar se vede in toata lumea) holbandu-se la mine. M-am simtit teribil  
de bine, desi ma balanganeam la 20 de metri inaltime tinandu-ma strans  
de carioca cu care "mazgaleam" peretele celui mai important muzeu de  
arta din lume. Teribila libertate, teribila responsabilitate. Unul  
dintre cele 100 de desene de pe zid arata Zidul din Berlin, care se  
despica in Zidul dintre Israel si Palestina si in Zidul dintre Mexic  
si Statele Unite. Cineva a pozat desenul si l-a pus pe un blog, unde a  
starnit 500 de comentarii, de la cele apreciative la cele fasciste...  
Se sparie gandul... Si asta este semnificativ in ziua de azi: esti  
receptat global si fragmentar aproape instantaneu. Despre ce faci si  
cum vezi lumea se pronunta nu numai specialistii care-ti cunosc  
istoria, contextul si referintele culturale, dar si oameni pur si  
simplu. Interpretarea lor e citita sau vazuta de alti oameni pur si  
simplu si, pana sa-ti dai seama, ai o persoana care nu mai depinde de  
tine. Cu alte cuvinte, trebuie sa fii bun si coerent si in ansamblu,  
si in detalii.

Dar sa stii ca pentru mine la fel de important a fost sa desenez  
peretii Centrului National al Dansului din Bucuresti. Sau sa desenez  
cu creta pe tablele de pe coridoarele departamentului de statistica al  
Universitatii Warwick. Acolo sunt table peste tot, ca, daca geniilor  
matematice le vine o idee in timp ce merg la buda, sa aiba unde sa o  
scrie. A fost cea mai scurta lucrare din viata mea. A durat 15 minute  
pana a trecut un geniu care avea nevoie de aceeasi tabla...

Anul trecut am fost in locuri mici si in locuri mari, in institutii cu  
vizibilitate si in spatii invizibile. Mi-a placut in toate.

Anul care vine trebuie sa mentin ritmul si calitatea. Din Copenhaga in  
Caen si din Basel in Bruxelles prin Bristol.

Fac ce altadata visam sa fac: merg prin lume desenand-o...



Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu
_______________________________________________
Nettime-ro mailing list
Nettime-ro@nettime.org
http://www.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro
-->
arhiva: http://amsterdam.nettime.org/