Iosif Kiraly on Sat, 10 May 2003 01:16:41 +0200 (CEST) |
[Date Prev] [Date Next] [Thread Prev] [Thread Next] [Date Index] [Thread Index]
[Nettime-ro] Irimescu-Iliescu-Patapievici-etc. |
Textul de mai jos a fost publicat in "Observator Cultural" nr.162 / 01-07.04.2003. Ratiunile de a reveni cu el si pe aceasta lista sunt doua, ambele legate de peisajul mass-media din Romania. Conceput ca reactie la o informatie publicata de "Dilema" nr. 519/7-13.03.03 (Cezar Paul Badescu - Tunuri culturale), acest text a fost initial trimis redactiei respective, in ideea ca va intregi imaginea despre cultura din Romania cu care "Dilema" parea interesata sa polemizeze. Materialul a fost respins pe motiv ca nu e explicit (?) in ceea ce priveste pozitia autorilor fata de calitatile artistice (?) ale lui Ion Irimescu. S-a invocat si numele diectorului Dilemei, care - daca insistam - ar fi putut fi informat despre articol, dar care - conform redactiei - nu ar fi venit cu o alta opinie etc. Am refuzat verificarea acestei asertiuni, nevrand sa dam amploare unui episod care din punctul nostru de vedere trebuia incheiat cat mai aproape de evenimentul in cauza - premierea fostului presedinte al Uniunii Artistilor Plastici Ion Irimescu de catre actualul presedinte al Romaniei Ion Iliescu, sub obladuirea Academiei Romane. De curand am avut insa prilejul sa ne intregim imaginea asupra mentalitatii culturale care bantuie media din Romania, si prin acest canal influent, mintile cetateanului atarnat de presa scrisa (mai putin) si televizata (mai mult). Revelatia a fost produsa de o emisiunea pe canalul TVR Cultural, unde Horia Radu Patapievici abera pontifical despre arta contemporana, alaturi de doi invitati, Radu Ionescu (istoric de arta, expert la o casa de licitatie) si Alexandru Ghildus (designer, si el fost presedinte al UAP si coordonator al altei case de licitatii). Ascunzandu-se dupa citate alese cu grija, moderatorul explica plin de verva cum lucrarile din expozitiile de arta, alta decat pictura,sculptura etc. sunt aruncate la gunoi dupa sfarsitul evenimentului si mergea nonsalant pe aceasta aratura a ignorantei, cautand sprijinul convivilor sai, in mod neasteptat destul de rezervati. Ca un filosof este incompetent in materie de arta vizuala e desigur regretabil, dar nu neaparat grav. Grav este cand cineva debiteaza enormitati in public, prevalandu-se de un statut de cvasi-ubicuitate mediatica. HRP a devenit in ultimii ani o instanta de referinta morala si culturala datorita unor calitati pe care nu i le contesta nimeni. A folosi aceasta pozitie pentru a-ti da parerea despre lucruri la care nu te pricepi, doar pentru ca ele nu iti plac dovedeste ca valorile si principiile societatii civile functioneaza lacunar. Se pare ca HRP nu poate sa ignore ceea ce nu intelege si ca nu simte nevoia sa cerceteze ceea ce nu cunoaste. Colega intru gust a dlui Patapievici, Aurelia Mocanu, a lansat - tot de curand - o butada despre "teroarea nilor media". Succesul acestei prostioare superficiale (aplicata conform autoarei sale unor medii de acuma destul de vechi - pentru cine se informeaza), reluata in diverse ocazii de catre personaje influente ale birocratiei artistice la putere, se datoreaza unei interesante unanimitati. Dincolo de apartenente politice, ideologice, estetice, sau de alta natura, exista in intelectualitatea din Romania un reflex de respingere a modernitatii, atat de puternic incat aduce pana la urma sub aceeasi umbrela pe Ion Iliescu, Ion Irimescu, HR Patapievici si multi altii, intr-o colorata reuniune anti-terorista. Aceasta constatare ne-a facut sa revenim la teme vechi, pe care le consideram depasite - cum ar fi cariera lui Ion Irimescu, acest Ceahlau al sculpturii romanesti. subREAL (pentru conformitate - Calin Dan & Iosif Kiraly) BALBAIALA Nota. Randurile de mai jos nu se refera la o persoana fizica, ci la un concept. Numele acestui concept este alunecos, deci il lasam la latitudinea cititorului. Senectutea e un lucru onorabil si dezirabil. Daca cineva simte nevoia sa o sarbatoreasca, atunci acest lucru e bine sa fie facut in dreapta cumpanire a faptelor. A implini 100 de ani e meritoriu pentru cel in cauza si pentru cei apropiati. A transforma un astfel de eveniment in spectacol public e o asumare ideologica ce se supune, implicit, amendarii publicului caruia i se adreseaza. Faptul ca Ion Irimescu este un exponent semnificativ al compromisului dintre arta romana si putere este relativ cunoscut. Dar sarbatorirea acestuia de catre Academia Romana, cu implicarea Presedintelui Romaniei, trimite semne clare ca aceast tip de compromis e inca la putere. Daca cei implicati se intalneau in particular, urmand o irepresibila nevoie de comuniune, nu ar fi zis nimeni nimic. Cand aceasta sindrofie capata caracter public, semnificatia sa e implicit mai larga. Asa cum nu avem nimic impotriva senectutii, nu ne deranjeaza nici omagiile adresate de catre putere unor oameni de cultura. Se constata insa o tendinta de amestecare a performantelor biologice cu cele culturale, de multe ori in completa ignorare a calitatii profesionale, dar si a compromisurilor politice de care a dat dovada sarbatoritul. In anii 80 Ion Irimescu era Presedintele Uniunii Artistilor Plastici, calitate in care semna editoriale adulatoare la adresa lui Nicolae si a Elenei Ceausescu, si trona in toate evenimentele omagiale cu busturi bine simtite ce impersonau mari domnitori, Ilene Cosanzene, muncitori fruntasi si - desigur, pe conducatorii zilei. Erau vremuri amestecate, si multa lume s-a balacit in ele, cu mai mult sau mai putin folos, unii cu placere, altii cu indiferenta, altii cu resemnare, altii cu cinism. Dupa 1990 cinicii si jubilantii perioadei anterioare au fost inscaunati in diverse pozitii de experti, autori de monumente la noile curti, directori de institutii culturale, politicieni, etc. Nu si Presedintele Ion Irimescu. El nu avea nevoie de toate aceste vanitati. El a fost intotdeauna deasupra lor. Lui onorurile, comenzile si compromisurile aferente i s-au intamplat, i s-au oferit, i s-au cuvenit. El a fost - de la (1) debutul din anii '30, ca participant activ la tot felul de expozitii oficiale intr-o Romanie brazdata in toate sensurile de dictaturi, continuand (2) cu perioada stalinist-internationalista, apoi (3) cu cea stalinist-locala si triumfand finalmente (4) cu cea prezidentiala (de dinainte de 1989) - un modest beneficiar al nevoii explicabile de imagine sculptata pe care o manifesta orice societate cu ambitii identitar-totalitare. Am scris "finalmente"? Nu tocmai. Firescul cu care Ion Irimescu a cantat la toate mesele nu a scapat atentiei noii clase politice din Romania post-decembrista, care s-a grabit, direct dar si indirect - si din dreapta si din stanga - sa il re-onoreze cu tot felul de premii, medalii si decoratii, culminand cu "Premiul pentru excelenta in cultura romana", iar mai recent cu marea sarbatorire de la Academia Romana. Nu discutam aici calitatea si valoarea (sau lipsa de valoare artistica a) operei lui Ion Irimescu si locul acesteia in cultura romana sau universala, cu toate ca si acest demers ar trebui facut la un moment dat, intr-un mod profesionist insa. Incercari de tipul celei facute de Alexandru Cebuc in volumul "Irimescu" (Meridiane, 1983) se situeaza la limita ridicolului. Este intocmit astfel un CV al artistului in care palmaresul personal se impleteste cu alte evenimente artistice din marile centre culturale ale lumii: (exemplu: 1960 - Lucrarile Lupeni 29, Otelar, Minier si Sudor sunt prezente la Expozitia anuala de stat a artelor Plastice; La expozitia de arta plastica organizata cu prilejul zilei internationale a copilului expune Tineri sportivi, Fata cu codite, Pionierul Dragos si Cap de baiat; Max Bill organizeaza la Zurich expozitia "Arta concreta, 50 de ani de dezvoltare" p.321; sau: 1978 - Este ales presedintele UAP; Participa la expozitiile "Magistralele socialismului", republicana de arta pastica a cadrelor didactice, Expozitia festiva organizata cu prilejul celei de a 35-a aniversari a eliberarii patriei, i se acorda Premiul I pentru sculptura "Cantarea Romaniei" finala republicana, La centrul Georges Pompidou-Paris se deschide expozitia "Paris-Berlin 1900-1933" p.324, etc.) Longevitatea biologica a lui Ion Irimescu nu este scuza acestui lant neintrerupt de onoruri - biologicul capata aici o consistenta simbolica ce depaseste individul si se adreseaza comunitatii care il serbeaza. Ion Irimescu nu putea fi decat longeviv, pentru ca intreaga lui personalitate este chintesenta supravietuirii prin situarea dincolo de notiunea de compromis, intr-o zona aurala unde lipsa principiilor garanteaza fericirea. Exista satrapi in cultura romana, exista mafioti si exista prostituate. Ca in toate sectoarele unei societati care isi cauta inca punctul de referinta. Dar aceste categorii lucrative isi asuma cel putin riscul sa esueze, sa fie atacate de presa, sa dea faliment, sa fie dispretuite de unii si de altii. Nu si Ion Irimescu. De aceea toti acesti actionari ai falimentului national isi fac treaba nu din placere, ci in speranta ca vor aduna destul capital ca sa se retraga la un moment dat in zona aceea elizee unde Ion Irimescu isi accepta cu larghete onorurile, strangand (sau sarutand) maini in dreapta si in stanga. Mana e de altfel organul cel mai expresiv al maestrului, pe care l-a oferit neintrerupt, timp de decenii, tuturor colegilor, sefilor si subalternilor pe care ii felicita la nesfarsitele receptii, dezveliri, inaugurari. Am studiat strangerile de mana ale lui Ion Irimescu, barbat elegant si discret, prezentat extensiv in revista Arta din perioada comunista, in nenumarate fotografii oficiale, intotdeauna zambind enigmatic in planul doi, intotdeauna in spatele mai marilor zilei, pentru a trece apoi brusc in primul plan, tragand la sine intr-un gest asimilator toata floarea breslei artistice, cu un gest integrator, aproape initiatic. Am sperat ca Ion Irimescu ne-a parasit, ca sa se bucure de senectute in exilul sau aurit, din Falticeniul natal. Dar destinul sau e impletit cu destinul natiei, iar natia se pare ca are nevoie de Ion Irimescu. Natia nu doarme si de cate ori ceasul biologic al unui fost culturnic ii ofera prilejul, ea, natia cea neadormita, isi mobilizeaza "managerii" culturali si mai pune de o petrecere cu discursuri si premii. Subiectul Ion Irimescu, atat de neinteresant in fond, nu se lasa coborat in uitarea arhivelor, ci revine obsesiv intr-o cultura obsedata de mediocritate, asa cum o balbaiala aruncata in focul repetitiilor teatrale urmareste pe actor la premiera, si dupa, si dupa, din nou. O balbaiala fara speranta de lecuire transforma erorile de judecata si falsurile in triumfuri ale unei puteri politice care se vrea priceputa in ale culturii, pe care o inchipuie senecta, dar fara virtutile senectutii. Ciclicitatea balbaielii face ca aceleasi subiecte plicticoase si dureros de limpezi in absurdul lor sa revina mereu si mereu in teatrul de provincie pe care il jucam zilnic. Irimestii mai tineri se antreneaza acum la CNSAS, in Parlament, prin ministere, facandu-ne sa cadem de oboseala in fata atator dovezi de tenacitate a relei vointe, sperand sa abandonam din plictiseala dialogul, intrebarile vindicative, ambitia normalitatii. Cand Ion Irimescu este prezentat natiunii, alaturi de alti nenumarati longevivi supravietuitori ai tuturor compromisurilor, ca o institutie venerabila, ce altceva mai poate face cultura romana decat sa se conformeze acestui imperativ geriatric. Deci sa o ia usurel, fara efort, pe calea batatorita a replicilor proaste, remunerate in functie de forta lor repetitiva. Miza acestui text poate parea derizorie intr-un moment istoric in care o cu totul alta scara a evenimentelor ne absoarbe energiile. Si intr-un timp cand cultura vizuala din Romania a facut pasi de desprindere din balbaiala, prin diferite strategii mai mult sau mai putin independente. Dar toate aceste noi galerii, reviste, muzee si spatii alternative, toate aceste noi generatii care apar pe scena sunt bruiate de unisonul balbaielii oficiale, sunt acoperite, si pana la urma determinate de eternul festivism gerontocratic promovat de o clasa politica care, avand alta varsta biologica decat omologa sa comunista, dovedeste acelasi apetit pentru valoarea sigura a pensionarului. Multora li se va parea probabil interventia noastra lipsita de gust si de tact, o gafa la capitolul toleranta si intelegere. Acest lucru nu surprinde. S-a conturat tot mai pronuntat in ultima vreme, intre intelectualii de buna credinta, iluzia ca Romania a pasit in epoca pluralismului, ca anacronisme ca cel pe care l-am descris mai sus pot coexista nestingherit cu manifestari ale libertatii si creativitatii sincrone, ca in orice societate "normala". Este probabil cea mai perversa forma de auto-amagire colectiva care s-a produs pe lungul drum din '89 incoace. O auto-amagire cu atat mai de neinteles cu cat in alte domenii, mai direct politizate, aceleasi persoane par sa dea dovada de o atitudine mai consensual critica. Sarbatorirea balbaita a lui Ion Irimescu & comp., accesarea trunchiata a dosarelor securitatii, legea declararii aproximative a averilor functionarilor publici etc. sunt parte a aceluiasi lant de fictiuni democratice, menite sa unga osia mersului inainte a unui sistem care lasa impresia ca nu vrea nimic si nu ofera, in ultima instanta, decat resturi. Pentru generatia noastra, satula de balbaieli si meritand, dupa atatea lucruri indurate, o ameliorare a exprimarii, aceasta auto-amagire poate avea o ratiune terapeutica. Ne intrebam insa cum inteleg noile generatii trecutul imediat in relatie cu prezentul, ce semnale si ce sansa de normalitate le oferim lor, noi cei care sau il serbam pe Ion Irimescu, sau dam din umeri si nu ne pasa. subREAL (Calin Dan, Iosif Kiraly) _______________________________________________ Nettime-ro mailing list Nettime-ro@nettime.org http://amsterdam.nettime.org/cgi-bin/mailman/listinfo/nettime-ro --> arhiva: http://amsterdam.nettime.org/